luminita luminita's Blog

ploua, da nu din cauza asta nu bat cei doi tovarasi de nazbîtii mingea afara, ci penca-i iarba prea inalta. de-aia’ l urasc azi complex pe gradinaru care nu si-a facut datoria la timp

! as vrea sa po sa oparesc rosiile fara s’aud mobilele miscîndu-se’n dormitoru lu Jonas, sa tai ceapa in ritmu meu si nu al tropaielilor pe scara, sa aud ce zic aia la radiou din buctarie si nu ce oracaie nu stiu ce grup din cd-u din dormitoru Clarei, sa tai patrunjelu si rucola fara sa-mi treaca pîn minte ca asa as taia picioarele alea care’au lasat noroi în urma pîna în baie, sa bat ouale fara a simti dorinta de-a bate mai departe, tot ce-mi iese-n cale…

totusi, aim hepi!

starea mamei lui Miguel este foarte buna, a bebelusului la fel, deeeci, astazi, pe la sase-sapte, vin acasa, deeeeci, tot astazi va trebui sa faca si Miguel acelasi lucru !!! nu merita o veste ca asta sa sezi o juma de ora p’o omleta, cind altii o gatesc in o juma de minut? parerea mea e ca da!

o cheama “muieti ti-s posmagii” , si’a fost inspirata de resturile de pîine pe care nu voiam sa le dau la gaini. ce-am facut :

am prajit cubulete de brînza halloumi , peste am pus frunze de ceapa , apoi bucati de pîine (neagra, cu nuci. ciabatta ar merge mai bine, da daca nu e, nu e!), la urma de tot patrunjel si rucolla fin tocate, ca sa nu aud monstrii facind nazuri. paralel am copt trei omlete in care am pus doar cîteva picaturi de sos worcestershire. pe la jumatea drumului rata cam asa

iar la final, asa:

problema cu iarba, însa , ramîne.

…de vineri încolo nu mai apar p’acilea, sînt la centru de dezintoxicare alcoolica si nu numa, in gaura de sarpe, in lumea mare, la dracu, sau nu mai stiu nici io unde poa s-ajunga cineva care, de trei zile-ncoace si pentru înca urmatoarele trei , face efortu sa tina sub aripa-i ocrotitoare, pe linga aia obtinuti din vina proprie, înca un monstrisor, pe Miguel adica.

care Miguel, proaspat devenit frate, din motive pe care si io si parintii lui le cunosc, nu poa sa seada singur acasa cit e mama la spital si tata la munca. ‘tu-i sistemu lui eficient din primariile olandeze care face ca abia devenitii tatici sa primeasca numa doo zile libere de la munca!! altu decît aci, unde o saptamîna-ntreaga au tatii liber, iar uneori, si-atîta-i chiar prea putin, ca ba nu e birou cu evidenta populatiei deschis, ba-i deschis da nu e functionaru, ba-i cafeneaua deschisa pîn’la patru dimineata… ‘tu-i somaju lu somaju, lu somaju belgian si portughez, care-i face pa oameni sa treaca granita sa munceasca sub jugu olandez!

acu de cojocu celor trei diavoli (Jonas si Miguel, adica) mi-e prea subtirel: i-am prins la curatat de fasole,

si-i mai prind azi la facut de paste fainoase - da, imi asum riscu sa las bucataria sa-mi arate ca o statiune de ski in plin sezon cu ninsori abundente; cucuiu din capu lu Miguel si vinataia de pe picioru lu Jonas , capatate dupa interminabile partide de karate si box, îsi vor putea trage sufletu în timpu acestei activitati oricum mai creativa decît pps-u , compiuteru , plei steishanu si gheimboiu)

da cum ziceam, nici cit o ciupitura de furnica nu simt ei acele mele : luni au cautat comori in lanu de porumb de vizavi ( propitaru a constatat ieri ca un tornado, sau yeti, i-a’ncalcat productia. partial, da viguros.), in spital au alergat pe coridoare de-a iesit o asistenta care ma-ntreaba ai cui or fi neastimparatii astia, si io zic nu stiu, da cre ca unu ca asta sa ai, si-ti ajunge pentru cinci sisteme nervoase distruse; in magazin - ca’n drum spre casa am intrat sa cumpar fructe si alte alea (ca mînca ca spartii, de, ca orice monstru’n crestere), s-au pitit dupa o gramada de ambalaje, si-au iesit de-acolo sa ma sperie pa mine si pa clara, da nu eram noi alea care treceam po’acolo, ca ne-o luase inainte o bunica c’o nepoata si cu mama nepoatei. ca urmare, aia mica a facut instantaneu in pamper, iar dupa felu cum urla , io zic ca nu-si mai revine prea curind ; batrinica a sarit -c’ o suplete nebanuibila pentr’o coafura tipica si pantofi ortopedici- cît colo, gata sa se cocoate pe congelator, iar mama nu stiu ce-a facut sau ce-a zis, ca mie toma-mi trebuia urgent niste brînza, parca, asa c-am facut stinga’mprejur , cu doar un gind in minte: sa leg de mîini si de picioare cuplu infernal… sa le pun -poate- si calus…. sa-l plasez pe unu-n pivnita, si p’altu’ pod…. cu televizoru deschis pe ARTE, varianta franceza…idei, cu duiumu. si înca nu-i cerusem parerea Clarei!

azi n-au mai intrat in porumb. s-au dus mai incolosa, in livada cu mere. necoapte, ovcors. de unde, durere de burta acu.

ghinionu naibii, cind îi zisei lu Miguel sa -l sune pe tat’su sa-i ceara sa-l ia si pe el cind s-o duce in vizita la spital, omu ajunsese deja acolo!

asa ca, if vineri totusi o sa apar p’acilea, nu cre ca voi mai fi om, mai san!

later edit: arozate cu citeva picaturi de rosso di valachia(feteasca neagra, pinot noir, merlot) - care cica n’ar merge cu paste si creveti! aiurea! daca tre sa mearga, mergeeeeee…- puterile-mi si memoria s-au inviorat, asa ca na poza cu pastele la care’ a ajutat baitu lu mama frumos si destept si cuminte si ascultator! si nici n-a trebuit sa-l strig decit de trei ori.

cît vezi cu ochii, cer senin, impanat cu norisori pufosi care-si pierd , parca amuzati, formele -pare-se inspirate de capitolul “deserturi” al unei carti de bucate- ajunnse sub gheara jucausa a vintului care face-n vîntureala lui soarele suportabil. e, nu-i el chiar arzator, da dupa o saptamîna de absenta, chiar si-asa , timid cum e, pe piele se simte ca jarul gratarului pe care am crezut-previzibil gresit, da te pui cu mine?!- ca se pot întoarce cotletele facind uz doar de batatoritele-mi mîini) .

exact -si numai- deasupra brazdei cu fasole pastai, insa, atmosfera e apasatoare: in gurile odrasleor tuna bombaneli autocompatimitoare (” pfff, e clar: supa de fasole, salata de fasole, mîncare de fasole…fasole, fasole, fasole! cine-o mai fi inventat asa ceva?!”/ cu siguranta, domnu Fasole!”/”pfff, macar de ar purta alt nume, mi se face rau numa cind aud cuvintu asta, daramite sa mai si maninc…sau sa le vad”/ “si mie la fel, mi se face rau cind aud cuvintu Clara” etc, etc, etc… ), iar mie-mi strafulgera prin minte metode mai vechi si mai noi de conservare, dar nici una nu-mi convine la ora asta a recoltei, caci vor mai urma si altele, si-atunci ce fac?

perspectiva ciorbei imi surîde, cea a salatei cu vinegreta calda , la fel. o sa se potriveasca , ca vrea au ba, resturilor de pui de ieri, si cartofilor care trebuiesc scosi din cuibu lor, da asta-i grija colocatarului. nu ca i-ar fi gindu chiar acu la ei,asa cum nu i-a fost nici saptamîna trecuta, si nicci aia si mai trecuta, vreau sa zic ca, de buna voie si silit de mine, o sa trebuiasca sa dea nas cu scirbosii aia de gindaci de colorado! doar i-am spus: “orice gînganie, numa p’astia sa nu-i vad!” eeeee!

pe la jumatea rindului cu pastai galbene de care ma ocup, si care, dupa parerea odraslelor, nu-i asa de purtator ca cel de pastai verzi cu care se lupta ei ( altfel n-as putea de una singura sa culeg mai repede decit ei doi care fac cît patru - cum zic io, referindu-ma la galagie, dezordine si cheltuieli-, precum ei bine au retinut) mi se lumineaza mintea de tot: ia sa dau io telefon lu Marielle s’ontreb daca nu cumva a facut greseala sa cumpere pastai keniene sau la borcan, cind io am sa-i daaau, de sa dea si ea la altii…si de n-o fi Marielle acasa, sau dispusa consumului de pastai, poate e Chris… poate e Inge…poate le punem in cos , la strada, cu bilet ca -s de pomana, cum am facut cu dovleceii, acu cîtiva ani. da atunci au luat si cosu. lacomii!

pe deplin inseninata, ma gindesc ca mi-ar fi si mai bine daca as reusi sa distrag intr-un nu stiu care fel atentia odraslelor de la cruda lor soarta;

de la soare, de la vint, de la salata de vinete de la micu dejun (!!…domne, stiu, nu se face, da nu mai rezistam pîna la prînz!! da era facuta cu maioneza mezon! uh, detaliu asta chiar ca mai bine-l tineam sub tacere), de la ce, de la ne-ce, ma trezesc întrebînd: “stiti cum se zice la struik (tufis, deci, ca tot ne aflam pîn’ la git in ele) in româneste?”

Jonas, al carui vocabular romanesc se rezuma la ”cola”, “fanta”, ”chips”, “ape” -chiar daca vrea doar un pahar-, “nu vrau aia, vrau bani “- cind i se da guma sau chibrituri in loc de rest, si cind il intreaba rudele cu ce-i pot face placere, o bomboana, un covrig?-, “supe cu guluste” si “bula”, da, Bula, sa nu care cumva sa va gînditi la alte alea, se repede ssi zice da.

io as vrea sa-l cred, da sora-sa nu face efortu, si-l bombardeaza cu amintiri penibile de genu c’a adus din gradina usturoi in loc de ceapa, foaie de dafin in loc de patrunjel, si-ar mai fi facut si alte gafe daca nu as fi abandonat io ideea de’ai da comanda’n româneste .

sora-sa mai zice si ceva de genu ca parca nu-i destul de grav ca tre sa culeaga fasole, acu-i mai pun si la eforturi intelectuale, io ma mut o tufa mai incolo, si dezvalui netulburata intentia-mi de a le impartasi din intelepciunea acumulata de-a lungu zilelor de vacanta petrecute ba la mamaie, ba la mamutza, ba in fata blocului, “dar niciodata la cules de fasole, pai vezi?!”. da, asta era Clara. care n-are nimic impotriva unei vacante ca asta, atita timp cit gradina poate parea fata de ea la aceeasi distanta cu care este ea fata de urmatoarea noastra destinatie, Praga. probabil.

încerc o expunere teoretica a importantei cunoasterii si recunoasterii radacinilor , da, dupa figurile afisate, imi dau seama ca daca nu trec la fapte, cantitatea de atentie, si asa scazuta atit fata de fasole, cit si fata de intentiile mele, o va egala rapid p’aia a precipitatiilor -într-un punct la libera alegere- din Sahara.

si zic : pitpalac intr-un tufis, mie-mi vine sa ma p..(anfen, rima), dupa ce-am tradus si io cum am putut, in olandeza, detalii ca pitpalac si tufis.

“ha, ha, foaaarte fani”, zice clara uitindu-se cu o ura crescinda la tufisurile cu fasole. daca nu s-a ofilit nici unu, e doar o fericita intimplare.

“pai fa aci in gradina, ca si eu fac citeodata, cind mi-e lene sa vin in casa”, zice Jonas.

hotarasc sa discutam aspectu spontanelor irigari mai tirziu, si continui , mutindu-mi gratiosu corp înspre ultima portiune de brazda, unde, tufisurile formeaza un hatis ce mi-ar aminti de jungla, daca ar fi sa fi fost vrodata p’acolo: pitpalac intr-un copac, mie-mi vine sa ma …FUCK!!!, brrrr, ce-i asta?!?! da pîn’ s-apuc io sa ma intreb, de sub tufis zbugheste un iepure -mai mult ca sigur nemultumit de contactu cu mîna mea-, mai intii in cosu cu fasole al zelosilor zilierilor , apoi îsi continua disparitia printre teline si morcovi, si ce-o mai fi pe-acolo, ca de-atita buruiene, nici legumele nu mai stiu unde se afla si ce sint, d’apai io.

bon, pîna la urma fasolea a fost culeasa.

pe linga regretu efortului depus,si perspectiva repetiei, odraslelor le pare rau acu ca nu vom sti niciodata ce parte a iepurelui am atins io (desi au banuieli pe care nu le impartasesc: daca m-am spalat pe mîini, e din cauza ca brrrr, ce senzatie !, plus c-am crezut c’a fost un sobolan), ca nu avem iepure la masa (nu ca s-ar innebuni dupa, dar asta ar fi fost mai aaltfel), si ca n-am avut aparatu foto cu noi, sa imortalizam momentu. ceea ce n-ar fi fost greu, speriat nevoie mare cum era, din vîrfu cosului cu fasole, iepurele s-a holbat vro doo minute la noi, pîna i s-a asezat inima la loc, s’abia dup’aia luat-o din nou la sanatoasa. taman suficient sa-mi dau seama ca e iepure si nu sobolan. si totusi, tot imi vine sa ma spal pe mîini.

si mai regreta -pe naiba, da asa zic io,ca-s copiii mei, deci le tin partea!- ca nu -s in stare sa-mi aduc aminte bine, si nici sa le traduc “iepuras, coconas, s-a ivit peste imas, si s-a dus, colo sus, intr-o tufa s-a ascuns: dar Codau, cîine rau…îî…ceva cu un dudau…îh..

n-am un final pe masura sperieturii (mele, si-a iepurelui) si amuzamentului odraslelor, asa ca uite poza cu verziturile care fac parte din programu-mi de reconsiderare a plantelor date uitarii, intitulat ”ce atita verze de bruxelles si andive, ia sa mai schimbam macazu”.

cea din susu imaginii e “sfecla de la care tre folosite frunzele”(traducerea, e clar, da?, imi apartine ), cea de jos e iarba grasa ( zice dictionaru; daca nu era sa gasesc “postelein ” acolo, chiar ca nu stiu daca ma incumetam sa ma bag si-aci la tradus). iarba asta creste si spontan (doar c’are frunzele mai mici decit asta cultivata), în caz ca vreti sa aduceti variatie in asortimentu de verdeturi , io v-as recomanda-o .e buna la supe, si numa buna la fainal taciu unei salate sau al unui piure , sau orez…acu, culeasa din spontaneitatea ei, nu stiu daca e comestibila. nu vad de ce n-ar fi, de fapt. oricum, o sa aflu de la voi, in caz ca o sa apucati sa va publicati impresiile.

la ce o fi coada asta?

la the chocolate line , unde, dupa documentata mea parere, ar fi normal sa fie asa aglomerat?

Nici vorba! Acolo intra putini turisti, probabil din cauza preturilor ( cele mai ieftine, 22de euro /kg, sint blocurile de ciocolata cu alune, seminte, sau fructe rosii si uscate. pralinele costa cam saizeci pe kg, fata de 14- 20, in dughene turistice), sau a unei informari deficiente.

in caz ca nu dati click pe link, poate va convinge asta sa fiti curiosi:

asta fiind o modesta mostra adusa pentru sponsorul care a facut posibila iesirea noastra in lume ( cam scurta, la granita deprimei, noroc cu ciocolata, noroc ca stiu sa-mi port de grija!). asa e, asa e, e prea multa ciocolata pentru numai un sponsor, asa ca vom gusta si noi din ele: cele cu lavanda si ceai se prezinta singure; cele albe sint cu ganache (ciocolata topita si racita, amestecata cu smîntina batuta pe jumatate, lasata la rece o noapte, apoi batuta. orice gospaodina poa s-o faca. diferenta e insa in calitatea produselor ) si alune nu stiu cum; pastilele-s cu praliné de sîmburi de pin, otet si cabernet sauvignon; aricii -s cu praliné, cele verzi sint cu vodca si cafea… cu astea, si cu ce-am mai gustat in scurta noastra sedere in Bruges, tot n-am dat de capat asortimentului din magazin. bine mai zicea maica-mea cind zicea ca nu-s in stare de nimic!

atunci, la ce s afie oare coada asta?

la intrarea in Notre-Dame-a locala, la vazut de

???

njet, deci! nici de acolo!

asa cum nu e nici de la muzeul diamantului, al cartofilor prajiti, sau cel al ciocolatei (ai nau, iar ciocolata, dar a fost interesting. iar io o ciocoholica foarte in stare sa sara peste pralina pe care fiecare vizitator o primeste in urma demonstratiei de la sfîrsitul vizitei-am mai vazut odata una, d’aia! plus ca la ghiseul de bilete era un paltouas plin cu ciocolata. si tot asteptind sa vina casiera…-).

o fi poate coada la intrarea in stadion?

nici atît, doar n-a inceput stagiunea! sau sezonul, sau cum se zice.

daca nu-i de colo, si nici de dincolo, la ce e oare , tousi , coada aia?

de la intrarea in parcul Minnewater ( eau d’amour), unde, la ora opt si un sfert a unei zile ploioase

ca toate cele trei pe care le-am petrecut in deplasare,

a aparut soarele. în persoana lui Leonard Cohen.

timp de doua ore ( cu o pauza de exact zece minute, apoi cu un bis de …trei sferturi de ora!!!!) a rasarit , a stralucit si ars ca-n miezul unei toride zile de vara, a gasit si a pierdut din nou nordul, si-a confirmat-de parca mai era nevoie- ca soarele nu apune niciodata.

cinci muzicieni care-au desavirsit jazz-istic piese mai vechi , trei backing-vocals -pe care , de altfel, Leonard Cohen le numeste colaboratoare - într-un perfect dialog cu Cohen, rolul lor nefiind acela de a masca multele rasarituri intimpinate de el cu sticle de vin, tigari si femei, ci de a sustine frumusetea textelor, un Leonard Cohen impresionat de primirea facuta de pubic, amuzat de anumite reactii -drept pentru care intra in dialog cu “îndraznetii”-, cu o voce in plina forma- credeam ca , pe la jumatatea celei de-a doua parti, dupa Halleluja, pe care l-a interpretat din tot sufletul (nu ca celelalte piese nu le-ar fi, dar aici a fost absolut fantastic, a amutit toata lumea, desi pina atunci ii tinea isonul), n-o sa mai poata scoate o vorba…shame on me! dovad: bisul de 45 de minute de calitate, profesionalism si placere- ,mucalit, flirty, impresionat… si IMPRESIONANT!

dac’ar fi dupa mine, m-as duce sa-l vad si in Bucuresti! dar nu e numai dupa mine. iar pîna voi afla eu dupa înca cine e..

de vro doi ani incoace, daca nu mai mult, ca sa po sa intri’n parcarea carfurului, apesi p’un buton. ca urmare, se ridica bariera, da nu’nainte de a primi un bon -cu un cod de cinci cifre- pe care scrie clar ca po sa stai parcat acolo un sfert de ora,in baza lui.

daca stai mai mult in magazin, primesti alt cod pe bonul de casa. codul asta sau al’lalt il tastezi p’o tastatura cu clape mari si late, pe display e afisat cu litere cit capu meu ca daca ai bagat totusi o cifra gresita, nu tre decit sa apesi pe corr, apoi sa incerci din nou sa bagi codu corect. si tot asa, pîna reusesti.

de vro doi ani incoace, daca nu mai mult, la iesirea din parkingu carfurului e circu de pe lume. se formeaza cozi enorme care’mpiedica pina si iesirea din magazin: mîini paroase, epilate, inelate, manicurate, tatuate, iritate, batatorite, stafidite, iesite pe fereastra hîrbului, limuzinei, leasingului, masinii de servici, se reped, sau ies tiptil la intilnirea cu paznicu automatizat al parcarii. sint si soferi care ies cu totu din masina: unii, ca sa ia bonul pe care e inscris codul din plasa cu cumparaturi din portbagaj -cautarile dureaza de obicei destul de mult, dar spectacolul descarcarii si reîncarcarii cumparturilor merita asteptarea-; altii, nu stiu de ce.

e, nu stiu cum se face, dar multe din mîinile astea - mai mult ca sigur obisnuite cu un automat bancar, c’un computer, c’un aparat casnic cu afisaj digital, sau, macar c’ un telefon-, pierd -de catre paznic oricum inceputa pentru a fi abandonata- partida de skandeberg.

azi , insa, am vazut cea mai tare chestie : bariera era deschisa si la intrare, si la iesire. se mai intimpla, mai ales la inceput de saptamîna.

o masina olandeza se opreste in fata barieirei deschise de la iesire. se deschide fereastra. se intinde mîna. se retrage mîna. se scoate capu pe fereastra. se uita vizibil agitat in jur. probabil ca nu se intra in panica la vederea celor cinci masini din coada, un olandez pe care-l doare macar in pix inca nu s-a inventat. se baga capu’n masina. se scoate mîna din nou. se incepe tastarea codului. se ezita dupa prima cifra, se continua hotarit cu a doua si a treia. se opreste brusc. se baga mina in masina. se discuta agitat. se porneste masina, se iese pe linga bariera care se uitase tot timpu la ei de la inaltime.

nu stiu cum e aia cu conditionarile si alte trebi de-astea psiho-socio-etno-medico destepte. nu stiu, dar daca ar trebui sa presupun, as presupune ca masinile belgiene i-au zis olandezei “capatina de cascaval”, sau “olandez tantalau”, conform traditiei, inainte s-o claxoneze. sau dupa. sau deloc.

bon asta fu una.

alta e tubular smells (ricotta, gran padano, pecorino, feta)

am dat de-un minimarket italian unde totul, da to-tul este adus din Italia! pîna si detergentii !! chiar n-or putea sa spele podelele cu monsieur/meneer Propre , ci numa cu…na ca am uitat cum il cer signorinele din raft!! au de paste, de nici nu-ti poti imagina! parca-mi pare rau ca am luat masina aia. hai ca ma laint, hai sa trec la

( in memoria capsunilor care anul asta au murit inainte de a iesi din floare)

(tarta de la pastele de anul trecut, cu bavarois de capsuni)

a, inca una: s-a ajuns la blogul asta cautîndu-se dupa "porumbei de ornament", "cîte calorii are rosiile", "copaci de smochine proaspete" , "cum sa nu te îngrasi"!!!!! mai ales la ultima , a gasit in blog raspunsu

si cu asta, gata:
aci ar trebui sa fie macar un video cu Leonard Cohen, dar wordpres nu-si face datoria. ai dont maind, mîine ma duc sa-l vad de-adevaratelea! il vad abia joi, pîna atunci ma uit putin la Bruges.

si iu fraidei sau cam asa ceva.